Sfinţi şi sfinţenie – Prima duminica după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor)

Predică – BARTOLOMEU, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

„Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri.

Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.

Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; Cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.”

Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată, noi pe toate le-am lăsat şi Ţi-am urmat Ţie. Deci, nouă ce va fi?” Iar Iisus le-a zis: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau (arini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnica va moşteni. Şi mulţi din cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi”. (Matei 10, 32-35, 37-38; 19, 27-30.)

În concertele de muzică religioasă aţi auzit uneori cântându-se două versuri foarte frumoase, probabil fără să ştiţi că ele sunt preluate dintr–un Psalm: „în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor”.

Acestea sunt cuvintele prin care regele şi profetul David a anunţat apariţia, prezenţa şi lucrarea sfinţilor în Bise­rica lui Hristos, ale tuturor sfinţilor, ştiuţi – şi mai cu seamă nesiliţi – pe care Biserica noastră dreptmăritoare îi prăznuieşte astăzi. Pentru mulţimea numelor lor şi pentru îndepărtatele vremi în care au trăit, doar o parte din ei sunt înscrişi în calendarele noastre, pe care le ştim, dar cei mai mulţi sunt şi râmân înscrişi în cartea cea veşnică a lui Dumnezeu.

Aşadar, în această primă Duminică de după Rusalii sărbătorim sfinţenia şi pe sfinţi. Aţi ascultat pericopa evanghelică pe care Biserica a rânduit-o pentru ziua de astăzi. Sunt în ea cuvintele Mântuitorului pe care El le-a spus, pe o parte, ucenicilor Săi, iar pe de alta, nouă, tuturor. Spune Domnul: „Cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar pe cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”.

Să reţinem mai întâi că omul este măsura cu care măsoară Dumnezeu. Cât e El de mare şi de atotputernic, pe om l-a creat drept rege al naturii şi măsură a tuturor lucrurilor. În acest sens ne-a învăţat şi să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. În context, acelaşi Fiu al lui Dumnezeu ne spune: „De veţi fi oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre”. Iată deci în ce măsură depinde de Dumnezeu şi în ce măsură depinde de noi. Este extraor­dinară această putere pe care Dumnezeu i-a dat-o omului; şi atunci, să ne mai mirăm de puterea pe care le-a dat-o apos­tolilor – dar şi urmaşilor lor prin hirotonie, adică preoţilor şi episcopilor – în sensul că orice păcat vor ierta ei pe pământ va fi iertat şi în ceruri şi, totodată, orice păcat ţinut de ei pe pământ va fi ţinut şi în ceruri?³ Vedeţi câtă maiestate i-a conferit Dumnezeu omului? E ca şi cum stăpânul casei plea­că undeva departe şi-i lasă fiului său întreaga moştenire, să facă ce vrea cu ea, fără obligaţia de a-i da cuiva socoteală, in­clusiv tatălui său. Este puterea pe care însuşi Părintele ceresc i-a conferit-o Fiului Său după învierea Acestuia din morţi, adică după ce Şi-a încheiat misiunea cu care fusese trimis. Le-o spunea direct ucenicilor Săi: „Datu-Mi-s–a toată puterea în cer şi pe pământ”. La rândul Său, aşa cum spuneam, le-a transmis-o ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora.

(Şi totuşi, aici aş vrea să introduc o corectură. Eram că­lugăr tânăr şi m–am dus să-l văd pe părintele Paisie Olaru, marele duhovnic din mănăstirea Sihăstria, contemporan cu celălalt mare duhovnic, Părintele Cleopa Ilie. Ştiam că e pe moarte, m–am aşezat pe marginea patului, am stat puţin de vorbă, i-am prins mâna în mâna mea şi i-am pus o întrebare:

– Părinte Paisie, cu ce sentiment plecaţi în lumea de dincolo?

Mi-a răspuns:

– Nu am decât o singură îndoială, aceea că în viaţa mea de duhovnic poate că am legat pe cine nu trebuia să leg şi am dezlegat pe cine nu trebuia să dezleg…

De aici am înţeles că chiar dacă Dumnezeu nu-i cere i omului socoteală, bunul simţ îl obligă pe om să-şi recunoască limitele.

Aşadar, prima cerinţă pentru ca cineva să devină sfânt este aceea de a-L mărturisi pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Este esenţial însă ca această mărturisire să fie făcută nu în taină sau în cerc restrâns, ci public, în văzul şi auzul tuturor, fără nici un fel de sfială, ruşine sau frică, limpede, răsunătoare, cu ecou în conştiinţele semenilor şi cu roade în ogorul lui Dumnezeu. Pe aceasta au înţeles-o cel mai bine sfinţii apostoli. Spuneam în Duminica trecută, de Rusalii, cum apostolii – fricoşii, laşii de ieri-prin puterea Duhului Sfânt au devenit curajoşii şi îndrăzneţii de azi, ieşind fără sfială în faţa mulţimilor şi propovăduindu-L pe Iisus Hristos în toată plenitudinea Lui, mai întâi acolo, în Ierusalim, apoi în Samaria, apoi în Antiohia, iar de aci, în special prin Sfinţii Petru şi Pavel, în toate cetăţile şi la toate popoarele din jurul Mediteranei, din Cilicia până în spania, dar şi înaintând prin Macedonia spre gurile Dunării până–n vatra strămoşilor noştri, prin predica Sfântului Apostol Andrei. Şi, de vreme ce L-au mărturisit pe Hristos cu voce tare şi puternică, toţi, absolut toţi, fără excepţie, au murit de moarte martirică. De la ei a învăţat mărturisirea deschisă Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir al Biseri­cii creştine, cel care în faţa tribunalului iudaic, în care clocotea ura şi setea de răzbunare, L-a mărturisit răspicat pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu,pe Care el, atunci, înaintea morţii Sale, într-o clipă de extaz, Îl vedea înconjurat de slava Părintelui Ceresc. Pentru această mărturisire, Ştefan a fost scos afară din cetate şi ucis cu pietre.

Cu el, cu Ştefan, a început lungul şir al martirilor creş­tini, care, cel puţin în primele trei secole, adică până când la cârma imperiului a venit Constantin cel Mare, au suferit as­pre prigoane din partea celor mai mulţi din împăraţii Romei, care i-au târât în faţa tribunalelor cerându-le să se lepede de credinţa în Iisus Hristos, să-L abjure în faţa judecătorilor şi–n faţa uneltelor de tortură. Unii dintre ei, oameni fiind, au abjurat, fie că le-a fost frică, fie că şi-au menajat familiile, de­venind „căzuţi”, aşa cum i-a numit Biserica; după ce trecea prigoana, ei puteau fi reprimiţi în Biserică, cu multă greutate şi după multe probe, dar fără dreptul de a intra în cler, adică de a deveni diaconi sau preoţi. Aşadar, Biserica era destul de aspră cu ei, dar, din fericire, aceştia au fost puţini. Imensa majoritate au fost aceia care, întăriţi de Duhul Sfânt şi încu­rajaţi de semenii lor, L-au mărturisit pe Iisus Hristos în faţa prigonitorilor, preferând să moară de sabie sau suliţă, fiind încredinţaţi că sufletele lor merg de-a dreptul la Acela Care îi aştepta în pragul împărăţiei. (E momentul să vă amintesc că termenul de „martir” înseamnă martor, adică cel ce depu­ne mărturie şi care, prin aceasta, devine mărturisitor). Cre­dinţa lor nestrămutată în ceea ce mărturiseau le-a dat pute­re, curaj şi tărie în faţa chinurilor şi a morţii. Numărul lor a fost imens, şi tocmai de aceea nu-i cunoaştem pe toţi. Jertfa lor a fost imensă, dar şi roditoare, ceea ce l-a făcut pe marele apologet creştin Tertulian să afirme, printr–o frază celebră, că sângele martirilor e sămânţa din care creşte Biserica. Asta înseamnă că în timp ce ei piereau, numărul creştinilor se înmulţea vertiginos pe măsură ce cunoşteau avertismentul rostit de însuşi Domnul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena”.

Acest adevăr a fost cunoscut de sfinţii martiri ai Bisericii Creştine, şi de aceea au mers ei bucuroşi la moarte pentru Hristos, convinşi fiind că cei ce ofereau chinurile şi moartea nu le puteau ucide decât trupul, nu şi sufletul.

De aceea, dragii mei, această condiţie esenţială, aceea a mărturisirii deschise, a fost valabilă nu doar pentru credincioşii vremilor trecute, ci rămâne în picioare şi pentru noi, cei de astăzi, ca şi pentru cei din veacurile viitoare. Mă gândesc la aceia dintre noi, mai vârstnici – şi mă gândesc cu destulă mâhnire şi amărăciune – din vremea când în deceniile comuniste din ţara noastră era interzisă mărturisirea deschisă a lui Hristos, interzisă era practicarea deschisă a Sfintelor Taine, era interzisă rugăciunea în public, mulţi dintre noi au preferat să creadă în taină şi să nu mărturisească deschis. Au socotit că aşa e mai bine, să se menajeze pe ei înşişi, să-şi menajeze serviciile prin care-şi câştigau pâinea pentru ei şi familiile lor, să-şi protejeze copiii din şcoală sau universitate. Pentru asemenea cazuri, nu noi avem căderea să judecăm, ca unii care nu dispunem de instrumentele necesare unei judecăţi drepte, căci doar Dumnezeu este cel Care-l judecă pe fiecare în parte, numai El cunoscând mo­tivaţiile, scopurile şi mijloacele, doar El cunoscând universul lăuntric al fiecăruia, adâncurile conştiinţei, acolo unde se petrec arderile de taină ale fiinţei omeneşti. Dar dacă ne punem în faţă avertismentul Mântuitorului: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu care este în ceruri.” Cel puţin aceia dintre noi, care atunci, în vremi de restrişte, nu au avut curajul să-L mărturisească deschis pe Hristos, să-L mărturisească cel puţin astăzi, când nu mai există primejdia unei astfel de mărturisiri.

Există însă o nuanţă. În vremea martirilor se punea problema: a-L mărturisi pe Hristos, sau a nu-L mărturisi, a te lepăda de El. În vremurile noastre, însă, lucrurile s–au nuanţat. Dacă atunci trebuia să te pronunţi între a fi creştin sau a nu fi creştin, în vremea noastră se pune problema între a fi creştin, dar ce fel de creştin. Zâzaniile satanei au lucrat de-a lungul secolelor şi–n Biserica creştină şi au sfâşiat că­maşa lui Hristos încă din primele secole, printr–o seamă de erezii şi schisme. Vă spuneam şi altădată – şi o voi repeta la nesfârşit – că dacă oamenii se împart între credincioşi şi ne­credincioşi, credincioşii, la rândul lor, se împart între bine-credincioşi şi răucredincioşi. E important să crezi, dar mult mai important – şi hotărâtor pentru mântuire – este anume în cine crezi, în ce crezi şi cum crezi, în ce fel, de unde şi până unde şi cum mărturiseşti. A crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Cel din veac născut din Tatăl, a crede că El a fost trimis pe pământ de către Tatăl ceresc, că de dragul nostru şi al mântuirii noastre S–a întrupat din Sfânta Fecioa­ră Maria, a crede că El a suferit pe cruce şi a murit pentru răscumpărarea păcatelor noastre, a crede şi a mărturisi că El a înviat din morţi, că S–a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui, a crede şi a mărturisi că la Cincizecime Hristos a întemeiat Biserica Sa, pe care El o călăuzeşte neîntrerupt în calitate de Cap nevăzut, a crede şi a mărturisi că noi, cei ce ne-am botezat în numele Sfintei Treimi, suntem mădularele acestei Biserici, a crede şi a mărturisi că Iisus continuă să rămână în lume ca Hristos Euharistie, în Sfânta Cuminecă­tură, a crede că El, Hristos, trăieşte în tine, creştine, de câte ori te cumineci cu Sfintele Taine, a crede şi a mărturisi că Hristos nu este întreg fără sfinţii Lui (aşa cum a spus-o un mare teolog occidental, într–o frază de mare curaj, dar şi de mare adevăr), ei bine, a crede şi a mărturisi toate acestea înseamnă a mărturisi dreapta credinţă; iar dreapta credinţă se numeşte ortodoxie.

Credinţa dreptmăritoare: a şti, a înţelege şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu în plenitudinea Sa şi a-I aduce închinare în modul cel mai corect. De ce vă spun aceasta? Pentru că din fărâmiţarea Bisericii lui Hristos în atâtea biserici şi bisericu­ţe s-a născut, acum câteva decenii, Mişcarea Ecumenică, o mişcare care şi-a propus un obiectiv nobil şi măreţ: refacerea unităţii bisericeşti, aşa încât „toţi să fie una”, aşa cum Tatăl şi Fiul una sunt. Iată însă că seminţele răului au încolţit şi continuă să crească în lumea creştinătăţii, de la o margine la alta, iar Mişcarea Ecumenică, din nobilă şi unitară cum era, devine ea însăşi factor de diviziune, şi mai cu seamă de amăgire. Se propune un fel de amalgam, un fel de amestec al religiilor şi confesiunilor: – Haideţi, fraţilor, că toţi sun­tem via lui Dumnezeu, toţi credem în Iisus Hristos, ce atâta deosebire între noi? Ne complicăm cu Maica Domnului, cu sfinţii (care au fost şi ei tot oameni), ne complicăm cu icoa­ne, cu cruci, cu obiecte care au intrat mai târziu în viaţa Bi­sericii; hai să ne întoarcem la Biblie, că ea e singura noastră călăuză şi singurul nostru izvor de mântuire; toţi suntem creştini, ce să mai pretindem că doar unii deţin monopolul adevărului şi, ignorând principiul suveran al iubirii creşti­ne, îi insultă pe ceilalţi cu numele de „eretici”, „schismatici”; „sectanţi”; hai mai bine să trecem la fapte, să-i ajutăm pe săraci, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi, pe cei străini, pe cei bolnavi sau întemniţaţi, că aşa ne-a poruncit acelaşi Hristos, să-l iubim pe aproapele nostru… Or, dragii mei, toată această campanie aparent pacifică, făcută în nu­mele iubirii creştine, nu este altceva decât o altă cursă prin care eşti îndemnat să te lepezi de Hristosul adevărat. Iubirea creştină nu există decât în interiorul Adevărului creştin, care cuprinde şi Calea, şi Viaţa.

Dragii mei, dacă ne vom scruta conştiinţele vom descoperi că unii din noi cedăm în faţa acestor sirene ale unul ecumenism despre care un important teolog ortodox a spus că este cea mai mare erezie a secolului. Dacă, la început, Mişcarea Ecumenică propunea unitatea în diversitate (ceea ce presupune ca fiecare Biserică să-şi păstreze identitatea proprie, deschisă dialogului), cei care astăzi au confiscat-o propun, mascat, unitatea în confuzie. Viclenia constă în ace­ea că o fac în numele libertăţii, al libertăţii de conştiinţă, al libertăţii de opţiune, ocolind însă principiul fundamental că libertatea, ca şi iubirea, nu este autentică decât în interiorul Adevărului. Ne-o spune însuşi Mântuitorul Hristos: „Dacă veti rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Aceasta este libertatea pentru care – şi în care – au murit sfinţii martiri ai Bisericii.

O a doua condiţie pentru câştigarea sfinţeniei este lepădarea de tine însuţi. „Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.

Iubiţii mei, aici nu este vorba de a te lepăda de părinţii tăi, de copiii tăi, de soţul sau soaţa ta. Nu uitaţi că una din poruncile Decalogului este aceea de a ne cinsti părinţii. Aici este vorba de prioritate, adică de a-L iubi pe Iisus Hristos mai mult decât pe tata şi pe mama, că dacă ai fi pus în situ­aţia extremă de a alege între Hristos şi părinţi, prioritatea o are Hristos, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că trebuie să-ţi urăşti părinţii. Dumnezeu pretinde prioritate pentru că El este Părintele nostru, aşa cum orice părinte pretinde prioritate faţă de copiii lui. Lepădarea de sine Înseamnă în­frângerea egoismului care te stăpâneşte, încetarea de a mai fi egocentric sau egolatru, de a crede că tu eşti buricul pământului, că toţi ceilalţi nu sunt altceva decât nişte sateliţi ai tăi, de la care aştepţi şi care îţi datorează laude şi imnuri de slavă. Egocentrismul îţi alimentează şi iluzia că nu-i datorezi nimănui nimic, că te-ai realizat în viaţă numai prin pro­priile tale puteri, că ai muncit, că ai învăţat, că ai numărat cu regularitate cursurile la şcoală şi la universitate, că ţi-ai luat toate examenele şi ai trecut toate probele, că ai ajuns la ceea ce eşti doar prin tine însuţi… Sărmane! Dacă te-ai uita puţin înapoi, ţi-ai da seama că ar fi fost de ajuns o singură secundă de descumpănire, de descurajare, de panică interioară, de o sincopă a memoriei în cursul unui examen pentru ca să nu-l treci şi să-ţi ratezi întreaga ta carieră. Oare nu ştii că primim totul de la Dumnezeu, inclusiv facultatea de a gândi, inte­ligenţa, memoria, sensibilitatea, echilibrul lăuntric, însuşiri cu care te lauzi fără nici un fel de acoperire? Or, a-I da prio­ritate lui Dumnezeu înseamnă a te depăşi pe tine însuţi.

Pentru aceasta, iubiţii mei, e necesară o singură vir­tute: smerenia, mama tuturor celorlalte; dacă e prea greu, alege cumpătarea; dacă e prea greu, alege bunul simţ. Sme­renia nu înseamnă lipsa de demnitate, ci doar plecarea frun­ţii în faţa bunătăţii lui Dumnezeu, căruia îi datorezi tot ceea ai tu mai bun.

Să ştiţi acum un lucru: Dacă sfinţenia se câştigă, pe de o parte, prin mărturisirea deschisă şi curajoasă a lui Hristos în lume şi, pe de altă parte, prin depăşirea propriului tău Eu, în primă şi ultimă instanţă ea nu se câştigă doar prin forţele tale, ci tot prin puterea lui Dumnezeu, prin asistenţa Duhului Sfânt. Noi, prin noi înşine, nu ştim nici măcar să ne facem rugăciunea. De aceea şi Sfinţii Apostoli I-au cerut lui Iisus să-i înveţe să se roage. Or, dacă noi, prin noi înşine, nici de atât nu suntem în stare, cum vom pretinde pe seama noastră cote mai înalte?

Dragii mei, de-a lungul a două milenii de creştinism s–au ales aceia pe care noi îi numim sfinţi şi care reprezintă elita Bisericii. Ca şi premianţii unei clase de şcoală, ei sunt cinstiţi, devin modele de urmat, etaloane morale. De aceea au fost înscrişi în calendare şi zugrăviţi în icoane, pentru ca noi să-i cunoaştem şi să le stăm aproape.

Mai mult, ei simt cei care „vor judeca lumea”, după spusa Sfântului Apostol Pavel. O vor judeca în măsura în care ei simt părtaşi la prerogativele Dreptului Judecător, dar şi în măsura în care ei reprezintă haremurile pentru cei judecaţi, pentru fiecare din noi. Vor fi acolo nu doar mar­tirii despre care am vorbit, ci şi cuvioşii, pustnicii, asceţii, sihaştrii, ierarhii, nevoitorii de orice fel, cei care de dragul lui Hristos au renunţat la bunurile şi bucuriile pământeşti. Vă spun toate acestea, iubiţii mei, dar voi să nu vă descura­jaţi măsurând enorma distanţă dintre ei şi voi şi zicându-vă că niciodată nu veţi deveni sfinţi. Nu dragii mei, e tocmai dimpotrivă: toţi suntem chemaţi la sfinţenie, la desăvârşire. Sfânt poate deveni nu numai un mucenic care şi-a dat sân­gele pentru Hristos, şi nu numai un cuvios care şi-a petre­cut viaţa în pustie. Sfânt poate deveni orice creştin adevărat, dreptmăritor. E cunoscută experienţa Sfântului Antonie cel Mare, unul din cei mai mari asceţi pe care i-a cunoscut Bi­serica, cel care şi-a petrecut toată viaţa în pustie, în singură­tate, în rugăciune, în meditaţie şi asceză, cel care dobândise puterea de a deosebi duhurile şi care, la un moment dat L-a întrebat pe Dumnezeu:

– Doamne, oare este cineva cu o viaţă mai îmbunătă­ţită decât a mea?

În această întrebare nu trebuie să citim mândrie, ci doar trebuinţa sfinţilor de a-şi găsi şi ei, la rândul lor, niş­te modele de urmat, superioare nivelului la care au ajuns. Dumnezeu i-a spus:

– Antonie, mergi în cetatea Alexandriei şi intră în pri­ma casă pe care o vei întâlni. În ea vei găsi un om cu viaţa mai îmbunătăţită decât a ta.

A intrat Antonie în acea casă, şi iată că acolo lucra un curelar de meserie, care făcea diferite obiecte din piele. Lo­cuia împreună cu familia lui. Şi l-a întrebat:

– Ce meserie ai tu?

– Da’ nu vezi ce fac?

– Eşti creştin? Te duci la biserică?

– Da, mă duc, Dumineca şi sărbătoarea.

– Şi–n rest?

– În rest, nimic deosebit. Mă scol dimineaţa, îmi fac rugăciunile, mănânc ceva şi mă aştern pe lucru, muncesc, câştig pentru mine şi pentru familia mea, aşa cum vezi, cu osteneala braţelor mele; nu cer niciodată mai mult decât mi se cuvine pentru munca mea şi pentru materialele pe care le cumpăr, nu înşel pe nimeni, nu supăr pe nimeni, îmi iu­besc soţia, îmi iubesc copiii; la prânz ne aşezăm la masă şi mâncăm împreună; seara, după cină, ca de obicei îmi zic rugăciunile înainte de culcare şi mă odihnesc ca tot omul. Altceva, nimic deosebit, părinte.

Atunci Antonie, din smerit cum era, s-a smerit şi mai mult şi I-a zis lui Dumnezeu:

– Iată, Doamne, că sfinţenia Ta poate fi şi în casa acestui smerit

Dragii mei, ştiţi care e taina? Omul acela este sfânt fără s-o ştie, fără să-şi dea seama, fără să-şi fi pus vreodată o astfel de întrebare, în timp ce pe Antonie îl pândeao mare primejdie: se afla pe punctul de a şti că el duce o viaţă de sfânt.

Un sfânt care ştie că e sfânt nu e sfânt. Un om care spune despre sine că e sfânt nu e sfânt. Un sfânt care se laudă – sau doar sugerează – că e sfânt nu e sfânt. Un sfânt care primeşte cu plăcere lauda altora că ar fi sfânt nu e sfânt. A atinge treapta sfinţeniei înseamnă, neapărat – dar neapărat – a avea în tine virtutea smereniei, aceea de a crede că nici­odată nu eşti desăvârşit. Şi chiar dacă se întâmplă să ajungă cineva la această conştiinţă de sine, e necesar ca starea de desăvârşire să nu şi-o atribuie lui, ci lui Dumnezeu.

Aşadar, sfinţenia este şi rămâne deschisă fiecăruia din noi, în orice condiţie socială s-ar afla.

Şi acum, în încheiere, o concluzie întremătoare. Am afirmat că sfinţii sunt o elită a Bisericii. O elită este, prin definiţie, minoritară. Aceasta însă este elita pe care o cunoaştem. Într-o şcoală, premianţii sunt doar câţiva. Dacă însă ministe­rul le oferă tuturor premianţilor din ţară o excursie gratuită în Elveţia, unde vor vedea, tot gratuit, un celebru meci de fotbal, aceşti minoritari umplu un tren cu foarte multe va­goane şi ocupă toate tribunele stadionului. Laolaltă, sfinţii alcătuiesc o obşte imensă, care populează împărăţia Ceruri­lor. Noi, cei de jos, suntem în comuniune cu ei prin credinţă şi rugăciune; nu ne-am înstrăinat de ei, aşa cum nici ei nu s-au înstrăinat de noi. Biserica lui Hristos e una singură, dar are două aripi: cea de sus, triumfătoare, a sfinţilor, şi cea de jos, luptătoare, a celor ce ne străduim să ajungem acolo. Aţi ascultat cu luare aminte cântările şi rugăciunile de la slujba înmormântării? Iată câteva: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”; sau: „Odihneşte, Dumne­zeule, pe robul tău şi-l aşează în rai, unde-s cetele sfinţilor Tăi, Doamne, şi drepţii ca luminătorii strălucesc”; sau: „Binevoieşte, Preabunule şi Mult-îndurate, ca sufletul lui să se aşeze cu sfinţii, care din veac Ţi-au bineplăcut Ţie”. Aşadar, năzuinţa noastră este aceea ca după moarte să intrăm în ceata sfinţilor. Veţi zice: E prea mult pentru noi, păcătoşii!… Bine, să zicem că e prea mult. Dar să fim în vecinătatea lor, credeţi că e puţin? Să trăim veşnic laolaltă cu ei în lumina Aceluiaşi Dumnezeu? Prin moartea fizică nu facem altceva decât să trecem dintr-o aripă a Bisericii în cealaltă, dar înlăuntrul aceleiaşi Hiserici, al cărei Cap este Acelaşi Iisus Hristos. Credeţi că e puţin? Aşa să ne ajute Dumnezeu!

„Cuvinte de învăţătură – predici”, Bartolomeu Anania. Editura Renaşterea – Cluj Napoca, 2009