Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea
mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales
prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare
rugăciune de pocăință – îl are drept autor pe Sfântul Andrei
Ierusalimiteanul sau Criteanul, trăitor în veacurile VII-VIII. Prima
numire a sfântului ne amintește de faptul că s-a călugărit la Ierusalim,
făcându-și ucenicia în cadrul „Frăției Sfântului Mormânt”, pe când
ultima ne indică rangul său de episcop al cetății Gortyna din insula
Creta; de pe această înaltă treaptă sacerdotală a slujit Biserica lui
Hristos cu toată ființa sa, până ce Domnul l-a chemat către cereștile
locașuri.
Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris
capodopera. Cercetătorii au emis două ipoteze diferite. Cea mai
plauzibilă presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o
vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului
său, pentru care motiv Canonul a și fost intitulat un adevărat „cântec
al lebedei”.
Canonul cel Mare nu constituie singura operă liturgică a imnografului
Andrei Criteanul sau Cretanul. Bunăoară, tot el a compus „triodicele”
de la Pavecernița din Duminica Floriilor, pe cele de la utrenia din
zilele de luni, marți, miercuri și joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri;
canoanele din sâmbăta lui Lazăr, cele de la utrenia Duminicii
mironosițelor, imnele de la utrenia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului,
a Sfântului Ioan Botezătorul, precum și la zămislirea Sfintei Ana. Tot
Sfântului Andrei i se atribuie unele cântări din slujbele de la Nașterea
Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, etc.
Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, ci
îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea
simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la
starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu,
cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic
„radiografiază” lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin
păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se
transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade
și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu. Pildele
scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei
categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer;
păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și
al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut
întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au
luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă
stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda
celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din
ultima ceată.
Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere
binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință, la una
generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur
om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva.
Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința
Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă,
Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu
îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Nu putem
să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit
Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o
cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de
păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului
un accentuat caracter penitențial.
Canonul pătrunde în cele mai adânci carcere ale patimilor, pentru a
slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau
dimensiuni cosmice actului pocăinței - „Ia aminte, cerule și voi grăi;
pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu”
-, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu
mult rafinament psihologic prezentată. Principalele etape ale acesteia
ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată
de cădere ca pe o povară de nesuferit („Vremea este a pocăinței, vin
către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al
păcatului…”); iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe,
cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a
deplorabilei stări („vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de
te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia
cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”); sufletul
conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat („Vai,
ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai
căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu
îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”); procesul propriu-zis al
pocăinței („Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru
păcate am fost zămislit și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă
miluiește, ca un Îndurat, Dumnezeul părinților”): încununarea „luptei
celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale
lui Dumnezeu („Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși
cu îngerii să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel
blând să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am
greșit mai mult decât toată firea omenească”).
Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim
cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a
trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere
la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.
Arhim. Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia-Neamț, Custode
al Casei Memoriale Visarion Puiu și Muzeului Mihail Sadoveanu, cadru
didactic la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”- Mănăstirea Neamț
sursa: doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu