Am vorbit cu voi despre faptul că
diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de fier din patimile noastre, lanţ
care coboară în adânc, trăgându-i acolo pe cei care, neexersând
înfrânarea, dau frâu liber patimilor. Acum vreau să vorbesc despre un
alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfânt, care a fost făurit pentru noi de
către însuşi Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ de aur, dar numele
acesta este prea mărunt pentru el, fiindcă e nesfârşit mai preţios decât
aurul. Lanţul acesta ne poate ridica uşor la înălţime, la însuşi Tronul
Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul acesta? Din poruncile
fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi pe care trebuie
să le păstraţi adânc în inima voastră.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor
(Mt. 5, 3). Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte se aseamănă
oamenilor sărmani, flămânzi, săraci trupeşte, care nu au nici un avut;
cei care cu sinceritate, din toată inima socot că nu au nici un fel de
calităţi duhovniceşti şi morale. Dacă fac vreun lucru bun, aceştia cred,
plini de smerenie, că nu l-au făcut ei, ci harul lui Dumnezeu, care
este cu ei (vezi l Cor. 15, 10).
Smeriţi sunt cei care nu se îngâmfă, nu
se înalţă pe sine mai presus de nimeni, ci se socot mai prejos decât
toţi şi mai răi decât toţi. Smeriţi sunt cei despre care vorbeşte însuşi
Dumnezeu prin gura prorocului Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele Mele?
(Is. 66, 2). Smerenia este cel dintâi lucrul cel mai însemnat şi de
temelie, pe care îl cere Dumnezeu de la noi; este primul pas, prima
verigă a lanţului de aur. De ea este legată şi cea de-a doua verigă: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4). Cei smeriţi plâng cu uşurinţă; trufaşii nu plâng niciodată pentru păcate.
Dar pentru ce plâng cei smeriţi? Ce
lacrimi sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu? Oare toate lacrimile sunt
deopotrivă? Dar oamenii plâng deseori cu lacrimi de invidie, de răutate,
de ură. Nu despre acest plâns nenorocit vorbeşte Hristos; El vorbeşte
de cei ce plâng gândindu-se la mulţimea păcatelor pe care le-au
săvârşit, la greutatea lor care îi apasă, la vinovăţia lor înaintea lui
Dumnezeu, la nevrednicia lor. Aceasta este întristarea cea după
Dumnezeu, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă
către corinteni (v. 2 Cor. 7, 10).
De preţ sunt înaintea lui Dumnezeu şi
lacrimile celor ce nu pot îndura nedreptăţile lumii, care se chinuie şi
suferă trăind între oameni înverşunaţi în stricăciunea şi desfrâul lor,
cum s-a chinuit dreptul Lot când trăia în Sodoma.
Dacă din ochii voştri vor curge asemenea
lacrimi curate, dacă sufletul nostru va fi sfâşiat de propria noastră
nevrednicie, de răutatea şi nedreptatea lumii, atunci se va împlini
asupra noastră cuvântul lui Hristos: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Vor fi mângâiaţi cu mare, veşnică mângâiere la Dumnezeu.
În continuare care verigă vine? Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor moşteni pământul
(Mt. 5, 5). Cine sunt aceşti blânzi, şi ce pământ vor moşteni ei?
Bineînţeles că nu acest pământ, fiindcă el va arde cu toate lucrurile de
pe el (v. 2 Pt. 3, 10), ci un alt pământ, unul nou: vor moşteni viaţa
veşnică pentru faptul că în viaţa lor, în toate ale lor s-au asemănat
însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui Care judecă cu dreptate
(l Pt. 2, 23). Fericiţi cei care nu răspund la jignire cu jignire.
Fericiţi cei a căror inimă este moale ca ceara, nu tare precum piatra,
aşa cum este inima celor trufaşi. Fericiţi cei blânzi, fiindcă blândeţea
este potrivnică trufiei. Blândeţea este urmarea sărăciei duhului şi a
lacrimilor curate.
În acest duh fericit se trezeşte o nesăţioasă foamete şi sete de dreptatea veşnică, de dreptatea cea mai înaltă. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 7) – vor afla în viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu dreptatea, care este aşa de puţină pe pământ.
Iar cei ce însetează de dreptate cunosc
că greutatea nedreptăţii este întemeiată pe nemilostivirea oamenilor
faţă de aproapele lor – şi în inima lor ia naştere o nouă verigă a
lanţului de aur: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5, 7).
În continuare? În continuare ni s-a făgăduit: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu
(Mt. 5, 8). Pe însuşi Dumnezeu îl vor vedea cei în a căror inimă nu
este murdărie, nu este urâtă şi scârboasă minciună, curvie, clevetire,
ură, ale căror inimi sunt totdeauna liniştite, blânde, curate. Aceşti
fericiţi nu mai pot vedea oameni care se ceartă şi se învrăjbesc – ei
devin făcători de pace. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5, 9).
Împăcându-i pe alţii şi păstrând pace cu
toţi în inimile lor, ei se împotrivesc însă cu tărie răului, suferind
din această pricină orice necazuri. Şi când în inima omului lanţul de
aur se va lungi în aşa fel că omul va deveni în stare să primească
liniştit, fără cârtire, chiar bucuros prigoanele pentru dreptate, pentru
Hristos, el va auzi: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 10).
Şi, în fine, încununarea tuturor virtuţilor: Fericiţi
veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă
veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 11-12). Iată unde înalţă acest sfânt lanţ de aur: în împărăţia lui Dumnezeu, în împărăţia Cerurilor.
Poruncile Vechiului Testament, date de
Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar
aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc
eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare
nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici
alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea
virtuţii?
Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan
Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe: „Văd că
după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi
şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi…
Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa
înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă
nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să
te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în
apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea
cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să
trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu
trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de
la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin
înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii,
ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.
Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc,
te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în
nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor
stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.
Spune-mi, deci, după ce voi putea să te
recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu
totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede
nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un
măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca
un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi
răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti
prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te
războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea
să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii
omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi
botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi
fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp
ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce
te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici
nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele,
şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem
spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”
Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui
sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de
proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi
privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică?
Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai
merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?
Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra
rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi
înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o
despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa?
Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni
din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie
omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.
Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii!
Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la
răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am
crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte
întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar
totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu
aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală.
Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte
buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei
păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu
mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru: Podoaba
voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur
şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii,
întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de
mare preţ înaintea lui Dumnezeu (l Pt. 3, 3-4). Cuvintele
acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie
frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.
Iată că iese din biserică o femeie bine
îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un
bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul!
Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos
nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi
pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!
Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu!
Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă
de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor
care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu,
Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. Uitaţi-vă cum
trăiesc necredincioşii, evreii, musulmanii. Oricât de greu ne-ar veni să
le spunem asta, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu – nu o vor
moşteni fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este închisă pentru cei ce nu îl
mărturisesc pe Hristos drept Dumnezeu Adevărat, pentru cei ce în viaţa
lor nu s-au împărtăşit cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele Lui, nu s-au
hrănit cu seva Viţei Dumnezeieşti.
Nu ştim ce îi aşteaptă, dar cred că soarta lor va fi mai puţin amară decât cea a nefericiţilor creştini mincinoşi: fiindcă din pricina acestora, precum este scris, se huleşte numele lui Dumnezeu întru neamuri (Rom. 2, 24; Is. 52, 5). Înţelegeţi, vă rog, că nu putem trăi, numindu-ne creştini, mai rău decât necredincioşii, ci suntem datori ca prin osteneală neîncetată să năzuim către atingerea virtuţilor, proslăvind prin întreaga noastră viaţă numele lui Dumnezeu, pe care îl purtăm,
lucrare în care fie ca să ne ajute harul Domnului nostru Iisus Hristos,
a Căruia este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
27 martie 1949
sursa: florinm.wordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu