Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat
Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi
credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea
Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi
isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor,
care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau
în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci
la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi
aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi
nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.
Înştiinţându-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion,
Candid şi Domnos cât şi despre însoţitorii lor cum că sunt creştini,
i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânşii
voievodul astfel: "Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un
cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi
un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să
jertfiţi zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile".
La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzând tiranului, au zis:
"Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am
biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai
vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a
ta răutate şi al tău vicleşug". Atunci a zis voievodul Agricolae: "Una
din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi
mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din
dregătoria ostăşească. Gândiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că
este mai de folos".
Sfinţii ostaşi au zis: "Despre ceea ce ne este nouă de folos, se
îngrijeşte Domnul". Zis-a voievodul: "Nu grăiţi multe, ci, lăsând
vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor".
Acestea zicându-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde,
intrând sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către
Dumnezeu: "Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor
ce lucrează fărădelegea". Iar după ce a înserat, au început a cânta
psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru
acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui - zicând şi cealaltă
parte a psalmului aceluia, până la sfârşit. Iar după cântare se rugau şi
iarăşi cântau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, până
la miezul nopţii.
În cântare începea stihurile Sfântul Chirion, iar Sfinţii Candid şi
Domnos, împreună cu ceilalţi, cântând după Chirion, repetau acele
stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicându-le: "Bun
este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit,
acela se va mântui". Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au
înspăimântat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit până a doua zi. Iar
Agricolae voievodul adunând prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să
aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către
care a zis: "Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu
vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Citi ostaşi are
împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru
înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi
nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce
spre ură, că în a voastră putere stă că ori dragostea mea, ori ura să le
aveţi".
A răspuns Sfântul Candid: "Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu
obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic". Zis-a voievodul: "Au nu
v-am spus că întru a voastră stăpânire este ori spre dragoste către
voi, ori spre ură să mă porniţi?" Iar Sfântul Candid a zis: "De vreme
ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpânire, de aceea
vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urâm pe tine şi
numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic
şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe
noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul
rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile
cele de fiară".
De aceste cuvinte ale sfântului minunându-se voievodul şi scrâşnind
din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în
temniţă. Iar Sfântul Chirion a zis către dânsul: "Nu ai de la împăratul
stăpânire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi". Temându-se,
voievodul a poruncit ca, lăsându-i liberi, să-i bage în temniţă şi să
nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i
păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.
Deci, şezând sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau
de la Sfântul Chirion, pentru că le zicea: "Cu purtarea de grijă a lui
Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit
întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne
despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget,
astfel şi mucenicia s-o săvârşim împreună şi, precum am plăcut
împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului
Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuţi".
După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă,
Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi,
şezând la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a
poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergând la
judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii
săi: "Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în
războaie, când Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte
când am fost într-un război mare oarecând şi toate cetele noastre s-au
pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul
vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui,
pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atâta
mulţime de potrivnici şi într-un atât de mare război, nici unul din noi
n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana
şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel
nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să
biruiască patruzeci? Să nu fie.
Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică
să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici
legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o
rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest
psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă
judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii
mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va
ajuta!"
Atunci cântau sfinţii psalmul acela, până ce au fost duşi la
judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar când
au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutând
spre dânşii, a zis: "Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii
aceştia". Şi a zis către sfinţi: "Vrednicii mai mari şi mai multe daruri
decât alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor
împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca,
ori închinându-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de
vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria
ostăşească şi la munci veţi fi daţi".
Răspuns-a Sfântul Candid: "Nu numai cinstea ostăşească, ci şi
trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă,
nimic mai cinstit, decât Hristos, Dumnezeul nostru". Atunci a poruncit
voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfântul Candid a
zis: "O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea,
începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea". Iar voievodul,
scrâşnind din dinţi, a zis către sfinţi: "O, răi slujitori! Pentru ce nu
faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?"
Iar slujitorii idoleşti, luând pietre, când voiau să arunce asupra
sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau.
Iar sfinţii mucenici, văzând aceea, se întăreau întru Domnul şi se
făceau mai cu îndrăzneală.
Atunci voievodul, pornindu-se spre mânie, a apucat o piatră şi a
aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatră aceea a lovit pe voievod în
obraz şi i-a sfărâmat gura. Atunci Sfântul Chirion a zis: Cei ce se
luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în
inimile lor şi arcele lor se vor sfărâma.
Voievodul a zis: "Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat
întru dânşii". Iar Sfântul Domnos a zis: "Astfel mă jur pe Hristos, cum
că Dumnezeu a biruit, făcând ca feţele voastre cele fără de ruşine,
care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu
te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos.
Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti
cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei
şi amândoi sunteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni
le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu
noi, apoi începeţi alte munci".
Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: "O, cei mai fără de minte
vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le
aduceţi jertfe?" Sfântul Chirion răspunse: "Noi cinstim pe Unul
Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfântul Duh şi ne sârguim a
săvîrşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui
înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte".
Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se
gândească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au
început a cânta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii
noştri şi, precum sunt ochii slugilor în mâinile stăpânilor lor, aşa şi
ochii noştri sunt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va
milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a
auzit către dânşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicându-le:
"Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă
temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi
puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi".
Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind
întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar
după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă
înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: "Fă-ne
orice voieşti, că noi suntem creştini şi nu voim să ne închinăm
idolilor". Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lingă Agricolae,
ţinând în dreaptă o sabie iar în stânga un şarpe şi îi grăia la ureche:
"Al meu eşti, îmbărbătează-te".
Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii
patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lângă
cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdând vitejeşte cele de aici
şi bucurându-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către
altul: "Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră
este iarnă, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este
desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe
noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să
urâm trupul.
Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul
cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de
vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să
ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se
înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să
alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la
Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre".
Când pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger
cumplit şi vânt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului,
pe când se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe
străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea
iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru că dacă vreunul din
mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să
iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.
Sosind ceasul întâi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit,
trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputând
să rabde, s-a despărţit din acea sfântă ceată şi a alergat la feredeu.
Dar când şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura,
îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecând
de la dânşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: "Au doară în râuri
Te vei mânia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare
pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi
toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci
ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată
făptura, balaurii şi toate adâncurile, focul, grindină, zăpada, gheaţa
şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele
sălbatice le alini, prin ameninţarea mâinii Tale.
Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui
Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat
lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a
dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi
a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai
ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu
ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit
foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul
apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de
sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că
spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am
mântuit, strigând către Tine".
Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca
soarele, atât de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar
gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se
cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe
sfinţi rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la
feredeu s-a topit îndată că ceară de căldură, iar ceilalţi, petrecând în
ger atât de mare, sunt încă vii.
Şi, căutând către dânşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi,
ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânşii acea
lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinţilor,
nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugetă, zicând
în sine: "Nu sunt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este
cunună a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?"
Înţelegând că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata
sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sunt în număr deplin de
patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcându-se de hainele sale, a
sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând şi zicând cu mare
glas: "Şi eu sunt creştin!" Apoi, stând în mijlocul sfinţilor mucenici, a
zis: "Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut,
numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine,
împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc
vrednic de Tine!" Şi s-a făcut desăvârşit numărul de patruzeci al
sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui
căzut. Iar numele lui era Aglaie.
Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul,
văzându-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi,
tânguindu-se, striga în auzul tuturor: "Vai mie, sunt biruit de bărbaţii
aceştia şi acum sunt la toţi de râs şi de ocară, că n-am avut prieteni
şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai
mult, decât numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile
sfinţilor şi să le arunce în râu ca nici moaştele lor să nu rămână?"
Iar Sfântul Chirion a strigat, zicând: "Cine este Dumnezeu mare ca
Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era
asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, şi micşorarea zecimii a
patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat". Deci au început cu
toţii a cânta psalmul acesta: Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel
cuvios.
A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzând pe sfinţii
mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi
meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apă în iezer o
simţeau că este caldă. După aceea, văzând şi pe străjerul temniţei stând
în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dânsul
pe ostaşi: "Din ce pricină a făcut aşa?" Iar ostaşii au răspuns: "Noi
am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de
veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii;
iar el, degrabă dezbrăcându-se şi aruncându-şi hainele sale, a sărit la
dânşii, strigând aşa: "Şi eu sunt creştin!""
Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legându-i,
să-i târască la mal; şi, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au
hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Făcându-se acea cumplită
muncă, maica unui tânăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre
sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de
îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temându-se că nu
cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în
munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-şi mâinile, îl învăţa
grăind: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii
desăvârşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!"
Iar sfinţii mucenici, fiind sfărâmaţi şi acum sufletele lor
dându-le Domnului, grăiau: "Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din
cursă vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul
nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul!" Şi
zicând toţi "Amin", şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar
Sfântul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai
răsufla.
Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile
sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia
răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe
fiul ei singur, lăsându-şi slăbiciunea femeiască şi având tărie
bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după
car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maică să, bucurându-se, şi-a
dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maică să, ajungând carele,
a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.
După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de râu,
ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog
foarte mare şi, punând pe dânsele muceniceştile trupuri, le-au aprins.
Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis
între dânşii tiranii: "De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua
creştinii şi vor umple toată lumea cu dânsele, împărţindu-le spre
pomenirea lor. Deci să le aruncăm în râu ca nici praful lor să nu
rămână!" Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în râu,
spre pierderea desăvârşită a pomenirii mucenicilor.
Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat
să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit
întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru,
episcopul acelei cetăţi, zicându-i: "Vino noaptea şi ne scoate pe noi
din râu!" Iar el, luând clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul
râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au
luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se află cea mai
mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând
episcopul din apă toate oasele sfinţilor, până la unul, le-a pus într-un
loc cinstit.
Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El,
ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe
Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfânt nu s-au lepădat şi s-au
preamărit de către Preasfânta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsând
pomenirea vieţii lor, spre mântuirea tuturor celor ce cred în Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh.
Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sunt acestea:
"Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian,
Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie,
Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie,
Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon,
Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie".
Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru
Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci
şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în
al şaptelea idiş al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie,
stăpânind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru
Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi
Tatălui şi Sfântului Duh, în veci. Amin.
sursa: https://doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu