Vindecarea slăbănogului din Capernaum: Arătarea iertării dumnezeieşti (Mc 2, 1-12)

de Pr. Noël Tanazacq

 

Această Evanghelie nu are legătură directă cu timpul liturgic (a doua săptămână din Postul Mare), aşa cum se întâmplă adesea în tipicul bizantin, dar, în măsura în care iertarea este uşa Postului în Răsărit (ca şi Cenuşa în Apus), ea ne poate ajuta să înţelegem care este adevăratul sens al Postului: să ajungem la inima lui Dumnezeu şi să-I dobândim iertarea.

 Dacă nu e surprinzător să vedem pe Hristos vindecând un slăbănog (un paralitic), totul, în schimb, ne poate descumpăni în acest act de vindecare, pentru că finalitatea lui nu este vindecarea fizică, ci mântuirea sufletului. Această minune este relatată de cele trei Evanghelii Sinoptice (Mat. 9, 1-8 ; Marcu 2, 1-12, Luca 5, 17-26).

Ne aflăm la începutul vieţii publice a Mântuitorului. El a împlinit deja nenumărate vindecări şi a dezlegat mulţi îndrăciţi, ceea ce trezeşte admiraţia mulţimilor, care aleargă la El din toate părţile. După Sfântul Evanghelist Matei, acest episod se petrece la întoarcerea din ţinutul Gadarenilor (cf. Evanghelia din a 19-a duminică după Rusalii) (1).

Iisus se întoarce acasă, în Capernaum, acolo unde locuieşte, probabil împreună cu mai mulţi ucenici (sau cu toţi). Casa se umple de oamenii care vin să-L asculte sau doar să-L vadă, pentru că faima Lui s-a răspândit foarte repede. Nimeni în Israel sau în lumea întreagă nu făcuse vreodată ce făcuse El, nici nu spusese ce spusese El. Mulţimi vin din toată Galileea, din Iudeea şi din Ierusalim. Sunt acolo « fariseii şi cărturarii » (Sf Luca), cu alte cuvinte învăţătorii Legii, teologii.

 În faţa Lui este adus un slăbănog, întins pe un pat purtat de patru bărbaţi. Paralizia este, ca şi lepra, unul dintre marile simboluri ale căderii omului, ale păcatului: omul căzut şi-a pierdut libertatea (autonomia) şi putinţa de a făptui, adică de a crea, însuşiri care sunt oglindirea lui Dumnezeu; este rob păcatului, rob lui însuşi, rob demonilor : este redus la neputinţă. Dar mulţimea e aşa de numeroasă că nici măcar nu se poate intra în casă. Atunci, în loc să renunţe, oamenii dau dovadă de inteligenţă şi fac un lucru uimitor: se caţără pe casă pe scara dinafară şi ajung pe acoperiş (2). Apoi fac o gaură în acoperiş dând la o parte ţiglele, şi coboară targa cu ajutorul frânghiilor, deasupra locului în care se găsea Iisus.

Scena stârneşte râsul: slăbănogul e coborât din Cer. Este o imagine mişcătoare a omului căzut: omul a căzut din locurile cele cereşti, adică din apropierea lui Dumnezeu, în praf şi ţărână, în pământul din care a fost scos.

Hristos rămâne uimit de credinţa lor. Un asemenea efort de imaginaţie pentru a putea să se apropie de El, de rabbi Ieshouah, presupunea într-adevăr credinţa în El, în puterea Lui dumnezeiască, în puterea vindecării care sălăşluia în El («[în El] puterea Domnului se arăta în tămăduiri» – Luca 5, 17).

Aici e miezul lucrurilor. Pe când toţi se aşteptau la vindecarea fizică a slăbănogului, Hristos spune un cuvânt care descumpăneşte total pe cei prezenţi : «Fiule, iertate sunt păcatele tale». Hristos foloseşte această ocazie pentru a face o nouă revelaţie, uimitoare, de neînchipuit : şi anume că are puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. De altfel, cărturarii nu s-au înşelat: «Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?», îşi spun ei în gând. Judecata lor este dreaptă. Dar în loc să se cutremure de bucurie, încredinţaţi că rabbi Ieshouah era Mesia şi că ochii lor, în sfârşit, Îl vedeau, ei spun că Iisus «huleşte», adică vorbeşte împotriva lui Dumnezeu, ia locul lui Dumnezeu, se «joacă de-a Dumnezeu».

 Iată un lucru înfricoşat ; ni se dezvăluie aici unul dintre marile păcate ale Omului, unul dintre cele mai mari, pentru că se vădeşte mai ales la oamenii duhovniceşti şi evlavioşi, am putea spune la oamenii bisericii ; ei sunt specialişti în religie, învăţaţi, ştiu totul, mai bine chiar decât Dumnezeu. Preferă propriile lor cugete cugetelor lui Dumnezeu, vor să primească pe Dumnezeu, dar vor un Dumnezeu după cugetele, după dorinţele şi cultura lor: se pun pe ei în locul lui Dumnezeu. Cărturarii cunosc Biblia pe dinafară, dar nu au văzut că rabbi Ieshouah din Capernaum era Mesia. Nu au vrut să vadă.

 Sfântul Ioan Botezătorul ar fi spus despre ei că sunt strâmbi, «colţuroşi». «Cele strâmbe se vor face drepte» (Luca 3, 5), adică: să aveţi o inimă dreaptă… Domnul va prezice acestor farisei moartea veşnică – fiindcă Îl confundau cu Satana (spuneau că Iisus cu Beelzebul vindecase pe îndrăcitul orb şi mut – Mat. 12, 24-32 şi Marcu 3, 22-30) – şi le va spune iarăşi: «veţi muri în păcatul vostru» (Ioan 8, 21), atunci când Îl ispitesc cu privire la obârşia Sa dumnezeiască.

Domnul, care citeşte în inimile tuturor oamenilor, îi ceartă. Şi face un lucru uimitor : vindecă pe slăbănog chiar în clipa aceea, însă pentru a dovedi că are cu adevărat puterea dumnezeiască de a ierta. Şi explică lucrul acesta cu simţ pedagogic: «ce este mai uşor a spune: iertate sunt păcatele tale sau ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă?». Desigur, (toată lumea) poate gândi că iertarea rostită cu gura nu e decât o vorbă, care nu angajează la nimic, că nu sunt decât cuvinte, din moment ce nimeni nu poate verifica. Dar o vindecare e un lucru văzut, nu se poate discuta. Şi atunci, «ca să ştiţi că Fiul Omului are putere a ierta păcatele, zic ţie: scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta». Vindecarea uimitoare a slăbănogului arată puterea dumnezeiască a lui Hristos de a ierta păcatele, arată că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Este o dovadă de necontestat.

Această revelaţie este de o nemaipomenită însemnătate : este cu mult mai mare decât vindecările şi dezlegările săvârşite până acum, care într-o anumită măsură au putut fi săvârşite mai înainte şi de unii oameni, prin puteri fireşti, printr-un har personal sau prin practici magice (3). Aici ne aflăm în alt plan : puterea iertării este numai dumnezeiască. Iar ce este de mirare şi de mare însemnătate, este că Hristos spune: «Fiul Omului are puterea...», adică această putere se împlineşte, se manifestă, în firea Sa omenească, prin Duhul Sfânt. Este vestirea unui dar nepreţuit, pe care El îl va face Apostolilor Săi: acela de a dezlega păcatele oamenilor, putere dumnezeiască transmisă episcopilor şi preoţilor până astăzi. Această întâmplare a schimbat cursul istoriei omeneşti: cu trei ani înainte de Înviere, Hristos arată că Omul nu a fost alungat din Rai pe vecie, şi că se poate împăca cu Dumnezeu.

Pr. Noël TANAZACQ

 

Note

1. Vezi comentariul din Apostolia, nr. 7, octombrie 2008.
2. Casele din Palestina, în perioada romană, erau cubice şi adesea nu aveau decât o singură cameră. Aveau un acoperiş plat (acoperit de ţigle mari, puse pe căpriori), care slujea de terasă şi la care se putea ajunge pe o scară exterioară.
3. Vracii egipteni făcuseră lucruri minunate dinaintea lui Moise. Întotdeauna au existat, în istoria omenirii, cazuri de vindecări inexplicabile, miraculoase.

sursa:  https://www.apostolia.eu